Brâncuşi vs Rodin

Am fost ieri la MNAR şi am descoperit o piatră de marmură ce şi-a pierdut demult proprietăţile şi s-a transformat în altceva.

Îmi place cum faţa se confundă parţial cu masa fără formă, jumătate aici şi jumătate dincolo (ce-mi place cuvântul ăsta!.. chiar mai mult decât perete). Mai multe aflăm de la Matei Stircea-Crăciun în articolul "Brâncuşi: muza adormită" din Observator Cultural.

"Un studiu brâncusian, intitulat Somnul (1908), se dorea iniţial o simplă replică la compoziţia omonimă, Somnul, semnată de Rodin (1889-1894). La maestrul francez, chipul fetei, rezemat în palma deschisă, domina masa blocului de marmoră, iar trupul i se afunda în mineral ca într-un nonspaţiu, anume instituit de artist drept metafora însăşi a somnului. Tema imersiei în mineral Brâncuşi o preia şi o modulează, atent să sporească nu atît expresivitatea posturii cât mai ales limpiditatea şi elocvenţa comentariului plastic. Iată, la compoziţia brâncuşiană, axei oblice relativ echivoce, propuse de Rodin, i se substituie axa orizontală, proprie poziţiei fireşti a corpului în timpul somnului. În plus, discipolul elimină atent orice element superfluu – bustului rodinian îi opune reductiv capul feţei – ca pentru a accentua astfel dimensiunea de cerebralitate a visului. Sculptorul respectă atent detalii subtile precum deformarea insesizabilă a buzelor la o faţă culcată pe o parte, dar ratează altele – precum poziţionarea ochiului, parcă prea apropiată aici de planul frunţii şi de sprîncene."

Cel mai transparent amestec al realităţilor mele

M-am trezit azi la 6 jumătate, dar am mai dormit încă jumătate de oră, programată cu mobilul meu care cântă „It’s a good day” a lui Peggy Lee în fiecare dimineaţă.

În acea jumătate de oră se făcea că eram în centrul Bucureştiului, era dimineaţă şi întuneric precum în timpul real. Mergeam pe stradă împreună cu un grup de prieteni spre locul unde urma să vedem un film, pe drum am cunoscut un individ nou în grup, un fel de intelectual cu aere de superioritate. Am încercat să vorbesc cu el să aflu cu ce se ocupă dar era prea superior, şi atunci l-am lăsat în pace. Când l-am lăsat în pace a început el să vorbească cu mine.

Ajunsă unde trebuia să vedem filmul, m-am aşezat aşteptând pe un scaun într-un hol care dădea în mai multe camere. Intelectualul a scos o revistă în care publicase un articol şi a început să corecteze propriul text, care modificat cu pixul se transforma în text tipărit, fără greşeală.

Am auzit zgomot şi muzică venind din sala din faţa mea, din care a ieşit o prietenă. Înăuntru, un grup de tineri dansa în pereche, „charleston!” am exclamat şi intelectualul a ridicat pentru câteva secunde capul din revista lui şi părea să fie surprins că ştiu asemenea detalii despre dans, mă crezuse mai „limitată”. Eu nu m-am sinchisit de el şi m-am îndreptat spre sala cu muzică. Prietena mea mi-a zis că nu prea e loc înăuntru, dar dacă dansez şi eu odată cu ei şi-mi schimb mereu locul să le las spaţiu e OK.

Am intrat. Muzica se auzea foarte tare şi perechile alunecau pe ritm în jurul meu, mi se părea că i-aş fi încurcat stând oriunde, am dat să ies iar dar toţi păreau bine dispuşi şi nederanjaţi de prezenţa mea acolo, aşa că am rămas. Când s-a terminat melodia au început să joace o piesă de teatru în stânga mea, într-o cameră mică, separată de sală.

În cameră erau două paturi. Într-unul, o tânără stătea acoperită de o plapumă cu mâinile scoase în afară împletind cu două andrele şi fredonând ceva, în al doilea pat era un tânăr care vorbea în spaniolă cu accent argentinian. Avea o barbă albastră şi când a ieşit de sub plapuma lui am văzut că avea straie bisericeşti albastre. S-a ridicat din pat, a trecut pe lângă mine şi a zis: „Ce nu-mi place să joc roluri de băiat rău”. Şi-a pus o glugă pe cap, a înşfăcat o fată şi a ameninţat-o cu un pistol, scoţând un ţipăt brusc şi prelung. Ţipătul era de fapt alarma mea de deşteptare.

Azi de dimineaţă

Am condus iar maşina alor mei (eu nu conduc, dar în vis conduc în fiecare noapte şi din ce în ce mai bine..de data asta chiar am ieşit pe autostradă). Pentru că era crăciun şi ei nu aveau decât carne de porc, nu aveau şi porcul proaspăt tăiat. Deşi pe mine dacă nu mă îngreţoşează, atunci mă lasă rece aceste aspecte, în vis m-am simţit responsabilă de această situaţie şi m-am dus într-un sat special să cumpăr un porc tăiat.

Am ajuns acolo şi un bărbat vânzător mi-a arătat un porc, potrivit aşa de mare. Mi-a întins apoi un cuţit îngust, lung şi ascuţit, să-l omor eu. M-am îngrozit un pic. El s-a uitat la mine parcă aşa cu dispreţ, şi a înjunghiat el singur porcul. Apoi l-a lăsat să sângereze până când era "curat", l-a băgat într-un sac de plastic şi mi l-a predat mie. Eu voiam să scap cât mai repede de acolo şi să-l duc alor mei, între timp mi se schimbase părerea şi mă întrebam dacă ei o să aprecieze cu adevărat gestul meu.

Apoi ţin minte că nu mai găseam locul unde parcasem maşina, era undeva într-o parcare într-o clădire labirintică.

Interpretarea e simplă. Nu are rost să mai mănânc aici spaţiu. Sau porc.

George Vasilievici

"25. somnul

dormi degeaba.
visul e la mine."

Mircea Eliade, despre "Cum am descoperit piatra filosofală"

"M-am apucat să scriu într-o duminică; aveam toată ziua şi noaptea libere în faţa mea. Îmi amintesc încă începutul şi sfârşitul povestirii: mă aflam în laborator (în acel an eram pasionat de chimie şi îmi alcătuisem un mic laborator, în pod) şi nu ştiu datorită cărei împrejurări am adormit - dar, evident cititorul nu ştia asta; nu i-o spusesem. Apare un personaj ciudat, care-mi vorbeşte despre Piatra Filosofală, mă asigură că nu e o legendă, că Piatra se poate dobândi dacă cunoşti o anumită formulă. Îmi povesteşte o seamă de operaţii, cu alchimişti celebri, şi-mi propune să refacem împreună experienţa. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanţe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă: Priveşte bine acum! Priveşte!... Într-adevăr, subtanţele din creuzet se transformau sub ochii mei în aur. Emoţionat, fac un gest brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. În acea clipă mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipă am crezut că visul fusese aievea. Pe podea, alături de creuzet, zăcea un bulgăre de aur. De abia când l-am luat în mână mi-am dat seama că era o bucată de pirită, minereu care, aparent, seamănă cu aurul."

Cu tentă politică... îl punem la "everybody's dreams"

L-am visat. Da. Era Băsescu. Dar nu doar el, ci istoria vieţii lui, pe etape.

Prima etapă era Băsescu-ou-proaspăt-scos-de-găină. Următoarea etapă, Băsescu-ou-proaspăt-scos-de-găină cu o păturică în mini(o)atură ce-l proteja delicat. A treia etapă, deja primarul Bucureştiului. A patra etapă, preşedinte.

Partea proastă e că mai urmau o grămadă de etape şi le-am uitat complet. Adică pentru o noapte viitorul ţării a stat în capul meu şi eu n-am fost în stare să fac nimic să-l schimb. Cine ar putea ghici etape viitoare este binevenit a le posta aici!

De ce am zâmbit înainte să adorm

Pai povestea vine aşa.

În seara asta reciteam o carte. Şi citind eu am dat de un fragment uitat, care demult nu avea nici o semnificaţie. Dar acum, da. Pentru că am un vis vechi nepostat aici şi notat undeva într-o agendă:

"El alerga pe câmp şi mă ţinea de mâini, eu râdeam în hohote şi zburam în aer deasupra lui. Pâmânt, oameni privindu-ne fără să înţeleagă, crengi de copaci pe care îi evitam la limită zburând pe lângă ei, iarba, cerul care părea umplut de o lumină interioară."

Iar în carte zice:
"Din când în când, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe câmp, ca să ne dezmorţim; de fapt eu alergam pentru că ea zbura, lipită de umărul meu."

Şi dacă aş zice că înţeleg scena descrisă de Naum, m-aş înşela. De-aia îl şi iubesc.